Povestea lui Ken Rideout este una de atletism extrem, dependență și reziliență — și una care poate inspira pe oricine să se miște.

Să-l cunoști pe Ken Rideout înseamnă să-l cunoști cu adevărat. Simplu spus, el poartă totul la vedere. A crescut într-un cartier muncitoresc din afara Bostonului, a lucrat cu normă întreagă ca gardian de închisoare imediat după liceu și mai târziu s-a luptat aproape un deceniu cu o dependență de opioide. 

Astăzi este tată a patru copii și unul dintre cei mai buni sportivi din lume peste 50 de ani. Devotamentul și consecvența lui sunt legendare. În fiecare dimineață, își leagă pantofii de alergare Reebok, își pune echipamentul Reebok și aleargă zece mile.

Ken a fost mereu un sportiv. A practicat boxul în liceu și la facultate, a jucat fotbal american și hochei și a alergat pentru fitness. Când s-a mutat la New York ca tânăr adult, a făcut box la un club, ca să poată folosi sala de sport pentru antrenamente.

Ken a alergat mult, dar recunoaște că nu știa nimic despre alergare (sau despre pantofi și echipament de alergare, de altfel) — nici măcar forma. „Sunt ca un idiot obișnuit care aleargă prea mult și spune: ‘Mă dor mușchii,’” spune el. La mijlocul anilor 30, durerile de genunchi cauzate de alergare l-au determinat să cumpere o bicicletă. 

A venit la o tură cu niște colegi de muncă, purtând echipamentul greșit — un tricou fără mâneci, fără cască, cu o șapcă purtată invers — și fără să știe ce face. Dar după câteva ture, s-a gândit: „Ori ăștia sunt deluzionați în privința cât de buni sunt, ori eu sunt destul de bun la asta.” Probabil era undeva la mijloc.

„Pe scurt, m-am înscris la câteva triatloane,” spune Ken. La fel ca la alergare și ciclism, spune că atunci când se uită înapoi la primele curse, nu avea nici cea mai mică idee ce făcea. „Îmi clăteam picioarele după ce ieșeam din apă, înainte să-mi pun pantofii de bicicletă.”

Așadar, și-a stabilit niște obiective. În cele din urmă, Ken a participat de trei ori la Campionatele Mondiale din Hawaii. Pentru antrenament, pedala 100 de mile și apoi alerga 10 mile. Prietenii și soția lui îl considerau nebun, dar el spune: „Dacă trebuie să concurez pe 112 mile și apoi să alerg 26, mai bine să pot face asta într-o sâmbătă oarecare.”

Înainte să se apuce de triatloane, Ken s-a luptat cu o dependență de opioide timp de aproape zece ani.

Sporturile de anduranță au devenit instrumentul său de recuperare. „A devenit antidepresivul meu natural,” spune el. Pentru Ken, euforia alergătorului nu este ca o stare de euforie dată de droguri. Pentru el, este un sentiment imens de realizare și ușurare.

Antrenamentul de rezistență nu a devenit doar un substitut pentru dependența sa, ci i-a și învățat valoarea responsabilității și a consecvenței. Ken aleargă în fiecare zi — și nu doar pentru că antrenamentul este important pentru el, ci pentru că îl menține pe drumul cel bun. „Ca fost dependent de droguri, pot să-ți spun că mereu simt că o zi [în care renunț la mine sau aleg calea ușoară] ar putea fi începutul unui obicei teribil.”

El prioritizează alergarea în fiecare zi a săptămânii — indiferent dacă este acasă, în vacanță cu familia sau în călătorii de serviciu. Pentru el, este o alegere conștientă să pună această parte a sa pe primul loc, ca să poată fi cea mai bună versiune a sa în toate aspectele vieții.

„TOȚI SUNTEM NĂSCUȚI CU O SINGURĂ RESPONSABILITATE. FIE CĂ VREI SAU NU SĂ AUZI ASTA, ESTE ADEVĂRUL: AI O SINGURĂ RESPONSABILITATE ÎN VIAȚA TA, ȘI ACEEA ESTE SĂ AI GRIJĂ DE SĂNĂTATEA TA MENTALĂ ȘI FIZICĂ.”

După nașterea celui de-al patrulea copil, Ken nu a mai avut timp pentru antrenamentele de triatlon. Așa că și-a schimbat atenția către alergare. 

Și-a găsit pantofii și echipamentul potrivit pentru alergare, și-a stabilit obiectivul unui maraton sub trei ore și a început să-și îmbunătățească timpii — a alergat un 2:58, un 2:45, un 2:33. A rămas blocat la un record personal de 2:33 timp de aproximativ doi ani, apoi a alergat un 2:28 în Sacramento, la vârsta de 49 de ani.

Deci, cum reușește să devină tot mai rapid? „Există un truc, și nimeni nu vrea să-l audă — este să alergi mult,” spune Ken, „Când am coborât de la 2:58 la 2:33 în decurs de aproximativ optsprezece luni, tot ce am făcut a fost să alerg 10 mile în fiecare zi.”

„NU EXISTĂ SCURTĂTURI. DACĂ VREI SĂ FII COMPETITIV, CHIAR DACĂ CONCUREZI DOAR CU TINE ÎNSUȚI, TREBUIE SĂ ALEGI MULT.”

Când spune în fiecare zi, se referă la Fiecare. Zi. Fie că alergi mile de șase minute, mile de zece minute, abia începi să alergi sau doar mergi pe jos, Ken știe că este aceeași montană emoțională să ieși pe ușă. Dar Ken și-a antrenat creierul să fie „imun și insensibil” la ideea de a nu alerga. „N-aș contempla niciodată asta,” spune el. Lecția aici este că, fie că abia începi rutina de alergare, ești un campion experimentat sau te afli undeva între, este același sentiment.

„TOATĂ LUMEA POATE FACE ORICE VREA. ÎNTREBAREA ESTE, EȘTI DISPUS SĂ FACI?”

„MODUL MEU DE A FACE LUCRURILE POATE NU ESTE CEL POTRIVIT. DAR ESTE CEL POTRIVIT PENTRU MINE. DACĂ ÎL IMIȚI ȘI FUNCȚIONEAZĂ, ATUNCI E GROZAV, ȘI DACĂ POȚI SĂ FACI LUCRURILE ÎN FELUL TĂU, ATUNCI E GROZAV. CEL MAI IMPORTANT LUCRU ESTE SĂ ÎL GĂSEȘTI.”